Sambata dupamiaza  am luat o cursa wizz-air timisoara-venezia dus intors pentru 10 euro. Dupa un zbor de aproximativ o ora, am ajuns in Treviso, un orasel cativa kilometrii nord de Venetia.

Dupa ce am trecut de controlul pasapoartelor m-am dus la ghiseul de bilete din holul aeroportului pentru a cumpara bilete de autobuz pana la gara Treviso. Dupa lungi discutii in care casierita incerca sa ma convinga sa iau autobuzul direct pana la Venetia pentru 6 euro, am reusit sa cumpar un bilet simplu de autobuz local cu doar 1 euro pana la gara.

De la gara am cumparat biletul de tren pana in gara Venezia-Santa Lucia cu 2 euro, adica in total 3 euro (jumatate din pretul autobuzului direct si pentru aceeasi durata de timp, din moment ce trenurile circula aproape la fiecare 15 minute).

1 ora mai tarziu treceam podul libertatii, singurul pod care leaga orasul insula venezia de peninsula italiana, cu o lungime de peste 4 km acomodeaza atat circulatia feroviara cat si a autobuzelor si masinilor care se incumeta pana in piazzale roma. Asta fiindca circulatia masinilor in venetia este imposibila, caile de circulatie fiind canalele cu cei cativa centimentrii de trotuar pe alocuri, fapt ce il face cel mai mare oras european fara masini.

Mijloacele de transport in comun fiind vapoare comune numite vaporetto, care tin locul autobuzelor si pentru care exista in tot orasul o retea vasta de statii de docare.

Venetia in timpul carnavalului e un loc foarte colorat, cu sutele de mii de turisti care colinda strazile dezorientati, plina de masti si costume care mai de care mai extravagante, si de vanzatori ambulanti care incearca sa isi vanda marfa specifica, masti , palarii, suveniruri.

In prima seara am participat la o petrecere in piata de peste Rialto, undeva in apropierea celebrului Ponte del Rialto, aici in acompaniamentul unei formatii care cantau piese arhicunoscute ale deceniilor trecute intro engleza cu accent tipic italian, am dansat si am admirat costumele celorlalti.

Costumele noastre erau de cleric venetian (cel mov), si al Rianei de bomboana (cel albastru cu roz). Si ne-am potrivit de minune in ambientul petrecerii.

A doua zi de dimineata am facut o plimbare pe strazile venetiene, acum pline pana la refuz de turisti, ingreunand circulatia, si facand ca o distanta simpla de 10 minute sa dureze 1 ora.

Ajunsi in San Marco, am fost asaltati de oameni care vroiau sa faca poze cu noi, sau sa ne pozeze costumele, de altfel erau foarte bine realizate de unul dintre prietenii nostri din Venetia.

Deghizari din cele mai diverse, un grup de strumfi aici (vezi poza), un alt grup de fani starwars care isi incercau indemanarea in manuirea sabiilor laser, si peste tot politie care indemna lumea sa circule pentru a nu se creea ambuteiaje.

Toata ziua de duminica am petrecuto urmarind parada costumelor si abia seara ne-am retras din San marco intro alta piata unde urma sa ne intalnim cu alti prieteni.

Ziua de luni am dedicato insulelor care inconjoara, si folosind vaporreto am facut o calatorie in jurul lor. Luand linia 42 din piazzale Roma, am trecut pe langa San Marco si catre insula Murano, celebra pentru manufactura obiectelor luxoase de sticla.

Aici fiecare magazin vindea sticla sau obiecte artizanale, dar din pacate preturile si marfurile expuse erau aproape identice, asa incat daca ai intrat intrunul le-ai vazut pe toate. Am aflat abia apoi de la gazda noastra din venetia ca se poate vizita un muzeu unde poti vedea cum se fabrica sticla, dar se pare ca nu am observat.

Din Murano, dupa ce am facut inconjurul micutei insule ca sa gasim statia de vaporreto care duce la Burano, am luat linia Burano – Punta Sabionni catre urmatoarea destinatie.

De aici am trecut pe langa multe insule de diferite dimensiuni, chiar si pe langa un imens cimitir situat pe propria insula de aproape 1 km patrat.

In Burano privelistea era complet diferita de Murano, casele erau foarte colorate, fiecare alta culoare mai tipatoare decat precedenta. Si aici nu mai erau magazine de sticla ci de confectii textile de mana, macrameuri, dantela, toate lucrate manual de catre famiile de pe insula.

Inapoi catre Venezia am luat vaporreto catre Lido,  principala atractie turistica in timpul verii, cunoscuta pentru plaja si hotelurile scumpe.

Marti de dimineata am decis sa mai aruncam o privire pe strazile din venetia in speranta ca fiind ultima zi de carnaval majoritatea turistilor au plecat deja, insa ne-am inselat, acelasi numar de turisti, umpleau strazile inguste si faceau circulatia stanjenitoare.

Pana la amiaza ne-am plimbat cu vaporreto si pe jos, si apoi am luat vaporasul catre gara, de unde am urmat drumul invers catre Treviso si apoi cu avionul inapoi in Timisoara.

In prima seara am iesit singuri prin oras si am indurat temperaturi cu minus doar pentru a vedea celebrul Amsterdam. Intram aproape in fiecare souvenir shop care il gaseam doar ca sa ne incalzim putin.

Ne-am plimbat toata seara prin cartierul rosu unde pe canalele jumatate inghetate dormeau lebedele, la ferestrele luminate rosii, vedeai cu coada ochiului femei dezbracate, si reclame la servicii erotice.

Am intrat intrun coffeeshop si fumul de marijuana era asa gros incat puteai sa il tai cu cutitul, si pe fiecare masa era o hartie care anunta ca fumatul tutunului este interzis. Adica se poate fuma dar doar marijuana, parea ca sa intors lumea cu susul in jos. Mai tarziu am aflat logica din spatele ideii, si anume, tutunul cauzeaza cancer, in primul rand pentru chelneri care trebuie sa stea in fum 8 ore pe zi, in vreme ce fumul de marijuana e inofensiv (asa se zice).

Am luat un bax de bere si ne-am intors la apartamentul Olgai, unde am mai stat cu ei la povesti, si i-am cunoscut si pe ceilalti 2 colegi de apartament ai lor, Serghei si Elisabeth.

A doua zi am iesit la o plimbare cu Olga si Sabin care ne-au aratat universitatea din Amsterdam, cateva locuri interesante si am remarcat faptul ca multe din casele de lemn s-au strambat sub greutatea lemnului, si acum arata caraghios una langa alta.

O alta observatie a fost ca deasupra fiecarei ferestre de la nivelele superioare era cate un carlig, care e folosit pentru adus si scos afara din casa mobilier si intrun final sicrie cu morti, asta fiindca casele fiind inguste nu permit scari incapatoare.

Spre seara am fost la o moara devenita berarie care servea sortimente din productia proprie, beri ale caror alcolemie pornea de la 2 la 12 la suta. Am luat si cu noi cate 2 pachete din fiecare si am mers acasa unde am gatit si luat cina impreuna cu gazdele noastre si Nosei un alt motociclist roman venit in Olanda dupa 90 fiindca in tara nu putea sa calareasca harley-uri.

Ajunsi in Olanda ne-am orientat catre trenul de Utrecht, si dupa ce am cumparat bilet am mancat niste hamburgheri pe fuga. Aici urma sa schimbam in Apeldoorn, si am realizat ca nu mai suntem in germania cand trenul de legatura avea intarziere 45 minute, asa ca ne-am interesat la ghiseu si mai aveam o alta optiune care pleca peste 10 minute, ceea ce am si facut, neavand de gand sa asteptam inca 30 pentru trenul initial.

Ajunsi in Utrecht, al 4-lea oras ca marime din Olanda, am inceput sa ne plimbam pe strazi printre sutele de canale care intersecteaza orasul in cautarea unei cafenele care are si wireless. Dupa indicatii din partea localnicilor am gasit un coffeeshop company, si am intrat pe net ca sa cautam cazare.

Asa am aflat despre petrecerea din casa Isei, o studenta din Utrecht, am sunato si ne-a trimis adresa la care dupa vreo 2 ore de hoinariri prin oras am gasito. La petrecere am ajuns cand totul era deja in desfasurare si am facut cunostinta cu ceilalti 20 oameni prezenti, am luat o bere si ne-am simtit bine. Mai tarziu, am mers la Otto acasa unde am dormit.

De dimineata ne-am trezit si am luat micul dejun cu Otto, pe care il intalnisem la petrecerea din seara precedenta, el ne-a povestit despre munca lui de voluntariat in diferite proiecte, apoi am plecat inapoi cu autobuzul catre casa Isei unde urma sa petrecem o a doua seara. Impreuna cu Isa, sora ei si Otto am luat o prajitura la o cofetarie foarte interesanta in subsolul unei case olandez cu usa chiar langa canalul care trece pe langa.

Seara am petrecuto discutand diverse topicuri cu Isa si sora ei, doua personaje diametral opuse din toate punctele de vedere. Am luat cina impreuna cu gazdele noastre si cu prieteni de ai lor si am discutat pana tarziu despre planuri de calatorie.

Dimineata am luat la revedere de la Isa si am pornit prin oras fiindca vremea era frumoasa si puteam sa facem poze, am vrut sa facem si un tur a turnului. Dar din pacate era doar odata la 2 ore si timpul nu ne permitea.

Asa ca inapoi la gara si am luat trenul catre Amsterdam.

Am aterizat la Dusseldorf undeva inainte de pranz, mai precis intrun sat mic langa Dusseldorf care servea ca aeroport lowcost pentry ryanair. De aici am luat un tren catre Dusseldorf, planul era sa cumparam un bilet de weekend (o super oferta cu 40 euro pe care pot calatorii 5 persoane oriunde in germania, sambata sau duminica), in statia de tren care semana mai mult a statie de tramvai de a noastra nu era decat un refugiu si un automat de bilete care nu functiona, asa ca am decis sa mergem fara bilet, sau cu nasu daca se poate.

Ajunsi in Dusseldorf unde gara era mai mare, am cumparat un bilet de la automat (in general toate serviciile care implica oameni costa cu 1 sau 2 euro mai mult) si am intrat in sediul db sa cer indicatii pentru drumul dusseldorf-berlin. Am primit o foaie printata pe care erau trenurile si intervalele orare.

Urma sa schimbam 5 trenuri, in medie 1 ora jumatate fiecare, si de obicei aveam cam 5 minute pe ceas sa ne dam jos dintrunul si sa urcam in celalalt, cu vreo 2 exceptii unde avand aproape un sfert de ora intre schimburi ne-am permis sa luam si ceva de mancat si baut.

Zidul Berlinului
In jurul orei 10 eram in gara centrala Berlin in fata biroului de informatii cerand detalii despre adresa lui Michel, Jumatate francez si jumatate neamt, dar mult mai mandru de jumatea franceza si un pic excentric, Michel ne-a gazduit in apartamentul lui de student pentru cele 5 zile in Berlin.

Avem multe in comun, dar in principal faptul ca odata inceputa o discutie era nevoie de forta majora sa ne opresti.

In timpul zilei ne-am fi plimbat prin Berlin, dar cele -6 grade celsius faceau activitatile in aer liber dureroase. In schimb ne-am petrecut majoritatea timpului, la Home Base Lounge, un bar inchiriat special pe durata asta pentru petrecerea de anul nou unde impreuna cu alti 500 oameni am baut si am chefuit.

Am reusit totusi sa ajung la checkpoint charlie , locul unde se afla ultimul steag socialist, un pic jerpelit, dar inca zboara in vant, de amintire a liniei ce despartea cele doua parti ale orasului.

Desi erau multe activitati planificate, am pierdut majoritatea din cauza faptului ca noptile stateam in bar si beam iar a doua zi dormeam pana tarziu dupa ora pranzului.

Petrecere in Metrou

In una dintre seri am fost la Ringbahn party, o chestie destul de populara in Berlin, unde sute de petrecareti invadeaza vagoanele de metrou si danseaza, canta, se imbata sub ochii disperati ai calatorilor disperati prinsi in inghesuiala sufocanta care se produce.

Carnati si artificii
Inainte de ora 12 am mers in potsdammer platz, piata centrala a orasului, plina de oameni, petarde artificii, sticle de bautura.
Berlinul nu e un oras care insista prea mult pe curatenie, si mizeria si aglomeratia din piata imi amintea de revelioanele din centrul timisoarei unde fiecare arunca cu sticle, petarde.

La ora 12 cand am intrat in anul 2009 au inceput artificiile oficiale, care au luminat cerul pentru cel putin 5 minute, si dupa ce am inchis gurile cascate ne-am mai plimbat putin in centru unde ne-au facut pofta niste wurst traditionali germani.

A doua zi, am mers la un afterparty, unde am stat pana aproape de ora 2 cand am plecat iarasi catre gara centrala de unde urma sa luam trenul catre Olanda. Aceeasi poveste cu biletul de weekend, doar ca de data asta cand am incercat sa cumpar biletul ma fentat aparatul de 12 euro. Eu i-am bagat 50 euro, mi-a dat biletul si cand sa imi arunce restul sa blocat. Dupa ce la resetat o femeie care parea imbracata in uniforma de politie, mi-a spus in germana ca trebuie sa sun a doua zi la firma care se ocupa cu ele.

Din pacate trenul pleca peste 20 minute, asa ca am plecat. De data asta aveam foaia cu traseul printata de noi, si cei aproape 700 kilometrii pana in venlo si granita olandeza aveam sa ii facem in 8 schimburi.

In jur de ora pranzului asteptam sosirea avionului in aeroportul Timisoara, care cu o mica intarziere specifica companiilor low cost a ajuns, si dupa 2 ore si 45 minute aterizam la Londra, cu decalarea de fus orar era cam ora 2.

De la Luton pana in gara principala St Pancras am facut aproape 1 ora cu tot cu timpul petrecut pe peronul garii, si de aici cu bagajele in spate am luat metroul si apoi trenul urmand instructiunile primite de la un ghiseu.

Abia se inserase cand am coborat la ultima statie pentru a ajunge acasa la Joe, gazda noastra pentru cateva zile. Am intrat intrun restaurant indian fiindca ne era destul de foame si am comandat 2 portii de takeaway, si apoi l-am sunat pe Joe sa vedem exact unde ne putem intalnii. Din fericire gps-ul ne arata locatia exacta a blocului de apartamente si nu doar strada, asa ca a fost usor.

Joe e solist intro trupa underground, cu vise de rockstar care isi plateste intre timp chiria din munca de gradinarit si amenajari spatii verzi, si tipic englezilor ii place sa se distreze si sa bea.

In prima seara am vizitat cateva puburi din Kingston, un cartier plin de studenti, in care am observat pentru prima oara penuria de barmani, asteptand la bar 30 minute pana sa iau 2 beri.

In schimb “pintul”, unitatea de masura a halbelor de bere e sfanta, si e intotdeauna plin ochi, nu ca paharele noastre rahitice de 300 sau 250ml.

In dimineata urmatoare dupa un mic dejun englezesc cu paine prajita si marmite (un fel de gem din drojdie cu gust ingrozitor), l-am lasat pe Joe singur si am plecat spre centrul metropolei londoneze.

Aici ne-am plimbat ore intregi pe strazi pe jos sau in autobuze rosi supraetajate, ca niste adevarati turisti.

Spre seara am mers in Camden, probabil cea mai colorata parte a londrei, unde pe strazile aglomerate se perinda tot felul de oameni de la drogati, punkeri imbracati colorat si skinheads intrun curcubeu al straziilor pline ochi de magazine la fel de colorate.

Dupa cateva ore de beri si conversatii am mers inapoi la apartament, a doua zi dimineata urmand sa il parasim pe Joe si sa ne intalnim cu alt grup pentru petrecerea de craciun.

Am fost in jur de 13 oameni in locuinta lui Matt, majoritatea imigranti veniti in Londra pentru a muncii sau a calatorii, si asa impreuna cu 3 franceze, 1 italian, 1 canadianca, 1 australian, 1 neozeelandez, o americanca, o unguroaica, 1 mexicanca am petrecut un craciun international.

In seara de craciun am avut o petrecere unde fiecare a gatit ceva specific din tara lor, iar noi am pus la contributie o oala de sarmale nu foarte reusita, dar intentia conteaza mai mult. Brad nu am avut, dar am jucat “secret santa”, unde fiecare pune un cadou impachetat care apoi se distribuie aleator intre participanti.
Locul era perfect pentru un joc de ascunsa fiindca era intunecat, zeci de camere de explorat si eram destui participanti.

In dupamiaza de dupa cand tot orasul era inchis, si nu functionau nici macar mijloacele de transport, am facut o plimbare intrun parc de langa Croydon.

Dupa ce l-am parasit pe Matt, am plecat cu Brendan fiindca Riana vrea sa faca cumparaturi de boxing day (un fel de black friday la englezi), o zi cu reduceri fenomenale, asa ca am mers intrun mall imens si am pierdut timpul degeaba. Seara ne-am intors la Brendan care era putin racit, si am mai stat cu el la discutii pana cand epuizati am adormit.

In 29 decembrie ne-am trezit cu noaptea in cap si am pornit catre aeroportul Stansted, la ora 3:30 ne-am strans lucrurile din apartamentul lui Brendan si am luat un autobuz catre piata Victoriei care are in comun cu piata noastra doar numele din pacate.

Ajunsi aici a trebuit sa luam un autobuz special catre aeroport, ceea ce suna destul de usor, doar ca de acolo porneau autobuze catre toate aeroporturile, si fiecare avea locul lui prestabilit care nu avea legatura cu realitatea. Intrun final am gasit autobuzul terravision catre stansted si cu 5 lire si 1 ora am ajuns la aeroport.

Aici am observat de ce pe site-ul ryanair stansted apare fara codul international si anume aproape ca intreg aeroportul apartine companiei lowcost, cu mai bine de trei sfert de birouri de checkin rezervate definitiv lor, si mii de oameni inghesuiti in cozi infinite asteptand la ora 6 dimineata sa treaca de checkin pentru destinatia lor.

Dupa o cafea calda, si aproape o ora de asteptare eram imbarcati in zborul catre Dusseldorf, Germania.

Undeva pe la sfarsitul lunii August am fost la Sibiu cu prietena mea la nunta unei verisoare de a ei.

Toate frumoase, pe drumul Timisoara – Sibiu soseaua in constructie in vreo 5 locuri, dar fiindca suntem pe motocicleta ne strecuram in fata, depasind coloane de sute de tiruri, si ajungem destul de bine la Sibiu in doar 5 ore cu escala la Deva pentru a lua micul dejun.

Sibiul e un oras frumos, nu degeaba a fost capitala europeana a culturii acum cativa ani, cu casele traditionale sasesti, care de altfel mie imi seamana cu cele ale svabilor din banat.

Ajungem la o alta verisoara de a Rianei, si parcam motocicleta in curtea casei veche cu poarta de lemn imprejmuita de un zid decojit de caramida. Ea locuieste aproape de centrul orasului in cartierul caselor istorice impecabil pastrate. Inainte de culcare am iesit sa bem o bere in centrul orasului.

A doua zi am pornit catre un sat de munte  la aproape 20 km de pe drumul principal care leaga Medias de Sibiu, foarte aproape de Copsa Mica. Ajutati de socrul mare am urcat motocicleta intro gradinita inchisa din fata casei (sa nu fie in strada), desi stiam sigur ca la coborare va fi mult mai greu.

Marea majoritate a invitatiilor, inclusiv cei doi insuratei erau romani muncitori in diverse domenii … in spania. Si asa se face ca toate masinile din alai aveau numar de Espania, daca nu ii stiai pe participanti ca si nascuti si crescuti in inima muntelui in satul asta al carui nume nu mi-l amintesc, ai fi crezut ca au venit cine stie ce straini.

Aprope de dimineata, dupa sarmalele, friptura si bautura ardeleneasca am apucat sa ma si odihnesc putin, fiindca aveam sa plecam catre Bulgaria in ziua urmatoare.

Planul era simplu : Inapoi in Sibiu, Bucuresti, trecem podul la Ruse si apoi innoptam in Veliko Tarnovo, frumoasa cetate de scaun a tarilor bulgari.

Inainte sa ajungem in Sibiu am oprit pe la un alt unchi al Rianei, la cateva sate distanta, si el pasionat de motociclete care ne-a servit cu o omleta, si ne-a aratat entuziast viitoarea lui motocicleta, care era insirata in mii de piese stralucitoare intruna din camere, avea aproape toate piesele, ii mai trebuiau doar timp sa le puna cap la cap, si sa isi vada agoniseala de 15 ani functionand. Pe langa asta probabil mai are de trecut prin birocratia romaneasca si peste costul prohibitiv de a realiza o motocicleta custom in Romania, dar nu am vrut sa ii destram visul, asa ca i-am urat noroc.

Pana la Bucuresti am mers prin Ramnicul Valcea, ocolind transfagarasanul fiindca auzisem de cateva luni inainte ca drumul e execrabil anul asta. Inaintand printre munti si dealuri, si o buna perioada de timp pe langa defileul oltului. Undeva la un alt semafor improvizat pentru constructia drumului, am negociat cu niste tiganusi o galeata de mure, din care Riana a tot mancat tot drumul pana in Giurgiu.

In Bucuresti, am ocolit gropile si canalele de pe centura pana la iesirea catre Giurgiu, si dupa inca 50 km, am oprit in centrul orasului pentru a suna o veche prietena din Timisoara care acum locuia in Giurgiu impreuna cu sotul ei. Planul era sa lasam hainele festive de nunta la ea, sa nu le caram dupa noi pana in Turcia.

Am baut un suc impreuna, si incercand sa scot bani de la bancomat am realizat ca nu mai stiu pinul, cardul fiind proaspat primit de la banca in urma cu 1 luna. Si pe el aveam toti banii pentru cele 2 saptamani de Turcia.

Am incercat de doua ori la un bancomat ceea ce credeam eu ca e pinul, evident fara succes,  si fiindca dupa toate astea era tarziu, am vorbit sa ramanem peste noapte la prietenii din Giurgiu, urmand ca a doua zi, sa gasesc internet sa schimb pinul.

Zis si facut, a doua zi de dimineata am scos motocicleta din garajul lor si am mers in centrul sa cautam un internet cafe, sau o cafenea cu wireless, fiindca aveam si laptopul.

Am gasit amandoua, doar ca la cafe cu wireless nu prea le functiona , asa ca am terminat cafeaua repede, si am plecat la internet cafe. Am schimbat pinul foarte usor. Si am mers la primul bancomat sa scot bani pentru benzina. Aici surpriza bancomatul CEC bank imi inghite cardul ….

Intradevar o problema, intram inauntrul bancii care era un birou improvizat la parterul unui bloc cu 4 etaje, la ghiseu, o tanti trecuta de 40 ani careia ii explic ca trebuie sa imi dea cardul inapoi, ea deschide spatele bancomatului si dintrun sertar scoate cardul meu, se uita speriata la card, si zice

Asta nu e card CEC! Nu stiu ce trebuie sa fac, stai sa sun sa intreb.

Eu m-am asezat pe scaun asteptand ca doamna sa termine o conversatie la telefon cu ceea ce parea superiorul sau, din care a reiesit ca nu poate sa imi dea cardul, ci trebuie trimit prin posta acasa la mine.

Cea mai mare aberatie dupa parerea mea, din moment ce aveam nevoie de card acum, nu ma pot duce acasa sa astept 3 saptamani ca sa il pot lua din posta.

Intrun final sa lasat induplecata si a zis ca daca primeste de la banca mea un fax cu detalii si aprobarea lor, imi pot primii cardul atunci. Am sunat la serviciul clientilor, le-am explicat ce am nevoie, si dupa 10 minute, la sediul CEC bank din Giurgiu aveau deja faxul.

Asteptam 1 ora, 2 ore, si intreb iarasi ce dureaza atat, din moment ce au primit datele, si atunci imi raspunde un barbat de acolo

- Ah, nu sunt complete si nu iti putem da cardul.

Am ramas perplex, si atunci ce facem, am sunat iarasi la banca mea (banca fiind in statele unite, cred ca ma taxa cate 1 dolar pe minut) si le-am dat numarul de telefon de la sediul central din Bucuresti al CEC BANK sa discute intre ei si sa rezolve problema.

Aici se vede clar diferenta dintre serviciul clienti din Romania si U.S. unde pe langa ca au trimis imediat faxul cu datele s-au pus si i-au sunat de nenumarate ori pe Romanii de la CEC bank.

Povestea e cam asa , dupa vreo 20 minute de la telefonul meu ma suna inapoi de la banca si imi spun ca romanii nu raspund, ma uit la ceas, e cam ora pranzului. Clar, si aici ra vorba de numarul de telefon principal al bancii, nu al vreunui functionar.

Dupa vreo 3 ore primesc un alt telefon de la banca mea, si imi spun ca au incercat sa se inteleaga cu romanii, dar fara nici un rezultat, “probabil nici nu stiu sa vorbeasca bine engleza” ma gandesc eu, si intreb ce altceva am putea face, fiindca eu tin neaparat sa merg mai departe in Bulgaria si apoi Turcia, au zis ca mai incearca sa ajunga la un punct comun.

Intrun final dupa multe ore petrecute in buticul ala de pe colt al CEC bank, sub privirea indignata a angajatiilor care aveau impresia ca vreau sa imi fur cardul inapoi.

Seara am mers in port cu prietenii nostrii, si am admirat dunarea cu vapoarasele care traverseaza necontenit, luminile orasului de peste granita, Ruse.

A doua zi am sunat iarasi la banca mea, si convins ca alta sansa nu am am decis ca anulez cardul (in caz ca se gandeste vreun functionaras sa isi faca cumparaturile cu el), si urma sa primesc altul in urmatoarele saptamani.

Le-am spus celor de la CEC bank sa urmeze procedurile care cred ei de cuviinta si am plecat inapoi spre Timisoara complet dezamagiti, nici nu aveam idee ca imaginea deja tremuranda a calitatii serviciilor din Romania avea sa fie zguduita si mai tare.

Va urma.

P.S. : Nici pana acum nu am primit cardul acela inapoi dupa aproape 6 luni, probabil e inca printrun sertaras a bancii CEC, dar din partea bancii americane am primit un alt card, si balanta transferata automat fara costuri aditionale.

Autostrada pana in Zagreb trece prin aproape 10 tunele, care dintre care mai lung, bine luminate, semnalizate si ventilate, ce sa zic, isi merita toti banii aproape 25 ron.

O ora mai tarziu eram in Zagreb savuram o bere rece, suparati ca a trebuit sa parasim marea si soarele, dupa cum se vede.

Cu putina racoare din cafeneaua zagrebiana, am pornit spre Serbia, si dupa vreo 300 si km de autostrada mai platim odata taxa de iesire cam 50 ron si ajungem la granita croata, aici ne asezam la coada si numaram masinile cu numar de romania, vreo 4.

Dupa granita sarba, alta autostrada, de data asta cu gropi si placi de beton care te scutura, dar merge.

Gasim iesirea spre Ruma, si platim autostrada la iesire 15 ron pentru cam 80km.

Dinspre Ruma, ajungem pe un drum foarte prost catre Novi Sad, plin de denivelari si gropi pana aproape de Fruska Gora, parcul national de langa muntii Novi Sadului.

In Novi Sad am oprit pentru a mai gusta odata pleskavita sarbeasca de acum o saptamana, am oprit in locul indicat de Dejan si am comandat 2 pleskavita cu sos iute si branza, restul ingredientelor sunt la discretie si fiecare isi pune ce vrea. Cu incredere imi umplu chifla cu ceapa si sos iute.

Alimentam si benzina si plecam mai departe. Dupa Zrenjamin nu mai tin minte drumul care trebuia sa il luam fiindca hartile le-am lasat intro benzinarie croata, dar ne gandim ca o luam inspre Kikinda care stim sigur ca e localitate de frontiera.

Ajungem la Kikinda si intrebam un sarb cu putinele cuvinte sarbe care le stim “Carina Rumanski?” si omul ne explica “Na Levo, prava ….” catre Nakovo, desi stiu sigur ca nu prin Nakovo am intrat in Serbia.

Ajunsi dupa 15 km la Nakovo, descoperim ca frontiera e inchisa fiind deja tarziu, dar granicerul e destul de amabil si ne spune ca probabil vrem sa iesim prin Sprca Crna, punct de frontiera deschis non stop. Ne explica si drumul, si dupa vreo 30 minute de mers pe drumuri de tara ajungem la frontiera sarba.

Era cam ora 12 si ca si la intrare trecerea era goala, am oprit in fata ghiseului si din casuta lor au iesit 4 politisti sarbi care spre surprinderea mea vorbeau romana, si ne-au intrebat de unde venim, daca avem alcool, droguri, tigari, sume mari de bani. Probabil era dubios din cauza orei tarzii.

Stampila, luat pasapoartele si trecut dincolo. In vama romana, au venit pe rand o doamna politist, un vames, un alt politist, si fiecare ne-au intrebat aceeasi chestie :

“Cat duce maxim motocicleta?” “Cat ai dat pe ea?” “Nu e mai bine o masina?”

Dupa ce in final vamesul ne intreaba de substante ilegale si alcool, plecam spre casa.

Era tarziu si noi foarte obositi, asa ca odata ajunsi acasa am dat jos bagajele de pe motocicleta si ne-am culcat.

Imediat am ajuns langa Trogir, una dintre cele cateva cetati venetiene si am facut un ocol dela drumul principal pentru a vizita centrul orasului vechi.

Toate bordurile erau construite din piatra lustruita si atat de alunecoasa incat incercand sa urc din lateral o bordura mi-a alunecat roata.

Intorsi la drumul principal pe langa mare am plecat mai departe spre Zadar, si dupa ce am alimentat a inceput o ploaie foarte marunta si dinspre mare vant puternic care aproape ca arunca motocicleta de 300kg de pe o parte a drumului pe alta.

Am trecut pe langa Zadar fara sa oprim din cauza ploii, fiindca in departare spre nord se vedea cerul senin.

A durat putin sa gasim drumul spre Rijeka care sa nu o ia pe autostrada fiindca majoritatea indicatoarelor aratau autostrada.

Drumul de langa mare era pustiu, poate din cauza ploii, sau din cauza autostrazii pe care o folosesc toti. Dupa ceva timp am oprit in Karlobag, un orasel micut unde am intrat intro o pizzerie chiar langa chei.

Marea era foarte agitata si vantul aducea valuri mari care aruncau vaporasele legate in chei.

Cu foamea astamparata am pornit la drum din nou, si dupa Senj unde autostrada duce inapoi in drumul spre mare a inceput sa se aglomereze drumul.

Am prins asfintitul in goana motocicletei, si fiindca tot drumul in fata am avut senin si deasupra noastra ploaie aveam impresia ca norul a mers tot drumul deasupra noastra.

Ajunsi in Rijeka, ne-am orientat spre centrul orasului destul de mare, si la o cafenea am cautat pe internet un camping (asta fiindca pe drum nu am vazut nici un afis).

Dupa ce am luat adresa, am plecat spre Opatija, o suburbie a orasului si locul unde se duc majoritatea turistilor din Rijeka. Aici aveam sa ne cazam intrun camping care la ora tarzie care am ajuns arata sinistru. Rulote invechite cu rotile infipte aproape complet in nisip de parca erau acolo de ani de zile. Am gasit si plaja cu pietricele a campingului.

Aici am petrecut urmatoarele 2 nopti fiindca soarele si marea au tinut cu noi.
Serile le-am petrecut in oras la cafenelele din centru unde era wireless gratuit, si ascultand muzica traditionala la festivalul local “Rijeka Lietni noci” (Noptile de vara in Rijeka).

Ne-am strans lucrurile si am plecat din camping, inspre Split, pe drum cerul tot ducea a ploaie si vantul batea puternic dinspre mare.

Sus pe varful unui muntelui se vedea ceata cum cobora rapid, ca intrun film de groaza

Dupa putin timp ajungem iarasi la vama croata, pentru a trece pe litoralul Bosniac, cu cele 2-3 sate si un orasel statiune Neum, toate erau pustii, nu stiu daca din cauza vremii sau doar fiindca nu merge lumea acolo la mare.

Cert e ca tot drumul mirosea numai a carne la gratar, si am aflat mai tarziu ca gratarul de oaie e foarte popular la ei, si de aia peste tot mirosea. Cert e ca mi se facuse asa foame, dar nu am oprit fiindca nu am vrut sa mai schimb in alta moneda.

La intrarea in vama croata dupa cei 20 km parcursi prin Bosnia, vamesii nici nu s-au uitat la noi, ne-au facut doar semn sa trecem.

Pe masura ce ne indepartam de Dubrovnik vremea devenea din ce in ce mai buna, si soarele incepea sa se arata peste micile statiuni inspre Split.

Ajunsi in Omis, vestitul oras al piratiilor care pana in 1444 cand a fost cucerit de papalitate a terorizat intregul comert maritim de pe Adriatica, am alimentat si langa benzinarie am gasit un camping care printre semnele obisnuite avea si un “@” semn ca poate ar fi internet.

Cum inca din Kotor ma tot suna un client sa ii rezolv o problema (Cand lucrezi pentru tine nu ai notiunea de timp liber sau concediu), ne-am inregistrat in camping, care era incredibil de bine dotat.

Holul receptiei era mare, spatios, construit cu marmura, la ghiseul 3 fete de 18 ani, zambitoare gata sa iti ia actele si banii, grupuri sanitare impecabil de curate …. Schimb valutar si supermarket in interiorul campingului.

Pretul mai bine de dublu decat in alte parti in Croatia. Dar aveau internet asa ca era ok.

Ne-am pus cortul la cam 30 metrii de plaja cu nisip si in timp ce Riana a testat apa rece a Adriaticii eu am rezolvat problema de pe laptopul personal.

Mai tarziu am plecat in oras unde era un festival de muzica clasica Dalmatiana, dar cum nu am o pasiune pentru asa ceva, am promis ca revenim peste cativa ani.

Intorsi la cort a inceput sa bata un vant foarte puternic dinspre mare. Sunt sigur ca daca nu erau cele 100+ kilograme ale mele ar fi luat pe sus cortul, si apoi a inceput ploaia. Si iarasi vant si ploaie pana dimineata.

Ne-am strans bagajele repede, si dupa ce ne-am luat la revedere de la Sasa, am parasit Podgorica.

De la Sasa am aflat ca sunt mai multe drumuri pe care o puteam lua, cel principal ducea prin Budva si apoi in Kotor, dar mult mai intrigant suna drumul montan care ducea la Cetinje, vechea capitala, si dea lungul muntilor pana in golful Kotor.

Asa ca am gasit drumul si am inceput sa urcam, dupa scurt timp ajungem in Cetinje, un mic orasel cu foarte multa istorie, si putini turisti.

In timp ce noi ne holbam la harta incercand sa decidem ce putem vedea, un pensionar a inceput sa vorbeasca cu noi, si dupa ce a inteles ca suntem romani, ne-a povestit in italiana ca el a calatorit in toata europa cu munca lui, si ne-a spus despre istoria controversata a micului stat Muntenegru, dupa discutia cu el, am fost sa vedem castelul regelui Nikolai, si manastirea.

Tot aici am vazut si o motocicleta veche de politie,

Dupa ce am vazut destule edificii istorice, am plecat mai departe cu destinatia Kotor, pe un drum la fel de serpuit dea lungul muntiilor.

Si fiindca ni sa facut foame, ne-am oprit la marginea drumului la umbra unui pom si in spiritul haiducesc am luat un mic dejun la inaltime.

In poza urmatoare se vede o cazermana militara pe varful dealului, greu de observat dar Riana a vazuto din mers si a pozato.

Drumul continua sa serpuiasca peste munti si dealuri, prin viraje stranse si cu pante abrupte, uneori drumul nu depasea 3 metrii, si cand trecea din sens opus un autocar trebuia sa iesim de pe sosea atat noi cat si autocaru.

Dupa multe serpentine si viraje ac de par am vazut pentru prima oara marea si golful Kotor.

Jos in vale se vede orasul Kotor si pista de aeroport, nu cred ca se vede in poza dar e un drum pe care masinile se vad ca furnicile.

Aproape de vale am gasit un izvor in munte, si ne-am oprit pentru a lua o gura de apa, deja fiind cam ora 2 soarele puternic ne omora.

Ajunsi in Kotor, ne-am plimbat putin pe stradutele inguste din piatra lustruita, cum tot vom intalnii in multe orase cu influenta italiana pe coasta adriaticii.

Stradute mici intunecate si pline de magazine, numai bune sa te pierzi in ele.

Sus in departare se vedea unul dintre cele 3 fortificatii, dar cum nu sunt un fan al mersului pe jos, am lasato pe alta data.

In port, multe iahturi scumpe printre care si un mamut de vreo 300m, zici ca era feribot.

Aici in Kotor am fi avut posibilitatea sa luam feribotul care sa ne treaca de cealalta parte a golfului si astfel sa scurtam vreo 90 km, dar am preferat sa conducem fiindca vremea e frumoasa si benzina cu mult mai ieftina decat calatoria cu feribotul.

Asa ca dupa ce am inconjurat tot golful si vazut toate satele micute de pe traseu, ajungem in Herceg Novi,  si granita cu Croatia.

In granita era foarte multa lume si coloana se misca incet, asa ca am ajuns sa stam aproape o ora pana sa trecem in croatia.

Dupa granita soseaua se apropie din ce in ce mai mult de mare, si pana in Dubrovnik ajungem sa mergem chiar pe

langa ea,

Ajunsi in Dubrovnik, ne omora caldura si nervii din vama, ne-am plimbat cateva minute pe strazile inguste si pline de masini parcate, care urca ori coboara, printre lume colorata, localnici cu pancarde in mana care te implorau sa te cazezi la ei, pana cand am vazut un semn “Biker’s Club” am spus ca mergem acolo sa intrebam de un schimb valutar, fiindca nu aveam deloc Kune (moneda croata).

Biker’s Club era un birt putin mai mic decat “Roma” din Timisoara pentru cunoscatori, unde 3 copii cu scutere beau un suc. Am aflat de un schimb valutar langa intrarea orasului vechi, si am coborat prin aglomeratia enervanta, am schimbat repede 100 dolari si am cumparat ceva rece de baut fiindca numai rezistam.

Ne-am uitat putin prin oras si am decis sa plecam fiindca busculada generala nu imi facea bine deloc.

Am plecat mai departe si am cautat camping in satele care urmau, intrun final am gasit un camping liber (celelalte 20 erau toate pline), si ne-am despachetat. Am luato pe jos spre mare, fiindca la receptie ni sa spus ca e la 5 minute de mers, si am inceput sa coboram pe o straduta care ducea la mare, si dupa vreo 30 minute de mers ne-am plictisit si ne-am intors. Abia a doua zi am aflat ca erau 2 drumuri spre plaja unul pentru masini si unul pentru oameni, si noi evident l-am luat pe cel pentru masini, pe jos. Dupa ce am facut dus, ne-am urcat pe motocicleta si am mers la un mic restaurant in sat. Aici am mancat niste scoici in sos absolut delicioase si pentru un pret ok, vreo 40 kn, adica 20 ron.

Si fiindca era deja ora 1, ne-am bagat in cort si am adormit.